Mielul nostru care nu-i de toate zilele


Restaurant Amphora Timisoara - Paste 2017

        De Paști, se știe, aproape tot românul mănâncă miel, fie el deghizat în borș, drob ori friptură, acompaniat de o salată verde cu ridichi, după ce în prealabil a ciocnit câteva ouă roșii și taman înainte de a se înfrupta din pască și cozonac. Nimic de zis, e un meniu tradițional, foarte plăcut și pe care îl respectăm, total sau parțial, fie și numai din motive de tradiție. Mâncăm zdravăn în prima zi, mai gustăm puțin la prânzul următor și gata, următorul miel îl cumpărăm la anu’ și la mulți ani, hai noroc vecine, Hristos a-nviat! În cel mai bun caz, ne mai revoltăm puțin și retoric când aflăm că toți mieii ne pleacă spre Turcia, stivuiți cu grijă în nenumărate TIR-uri (discuție de șpriț, nu se pune!). După care ne aducem aminte de fiul oii abia în anul următor, când tot ciclul descris mai sus se repetă implacabil. Timp în care în farfuriile noastre poposesc doar porcul și pasărea, deranjate uneori de o bucățică de vită (mă refer doar la carne, vegetarienii sunt rugați să nu se revolte!)


Restaurant Enoteca Amphora Timisoara 2017

Chiar așa, oare de ce n-om mânca noi, românii, carne de miel mai des? E bună, e fragedă, e ieftină și n-ar fi chiar o problemă să o găsim pe aproape întreaga perioadă a anului. Unde mai pui că pe teritoriul mioritic mai sunt cunoscute și alte rețete, dintre care mielul haiducesc, copt în blană într-o groapă plină cu jăratec, merită oricând un premiu de excelență. Detractorii tinerei ovine au la îndemână doar două argumente, ambele demontabile cât ai bea un pahar de pelin.

Mai întâi, susțin ei, nu-nțelegi nimic din carnea lui, mai mult oase și puțină carne pe deasupra. Și unde mai pui, în al doilea rând, că amărâta aia de cărniță mai are și acel miros specific, de care a scăpat doar oaia aia de Dobrogea (batal!). La primul argument se răspunde lesne, că bine-i zic occidentalii micuțului care are până la 10 kile „miel de lapte“, că altceva nici nu-i, mielul propriu- zis fiind, zic ei, cel care are între 10 și 20 de kilograme (uneori chiar mai mult) și o vârstă cuprinsă între 80 și 130 de zile. La gramajul ăsta are carne pe oase? Ba bine că nu! Dacă Paștele cade prea devreme, apar probleme, desigur, dar e clar că după aceea nici capul n-ar trebui să ne doară. Și cum ăsta e intervalul de timp despre care vorbeam, putem bea prima gură din pelinul respectiv. În ceea ce privește mirosul, treburile sunt și mai simple. Nu carnea e cea care are mirosul respectiv, ci grăsimea (vorbim încă de miei, la oaie e altă poveste).

Așadar, nu ne rămâne decât să-l degresăm cu grijă, să-i dăm condimentele care-i plac (usturoiul și rozmarinul vor fi întotdeauna primele pe listă), după care nu ne rămâne decât să constatăm că pariul cu timpul și pelinul e câștigat. Carne este din belșug, ba chiar mai și miroase foarte bine. Putem așadar mânca miel și după Paști? Desigur, numai să vrem. Mergem la turci, îi recuperăm și să te ții bairam. Că teoria de mai sus o fi ea corectă, dar până să găsim miel în piață și în magazine și vara, mai va! Nu cu texte prin reviste se sporește consumul unui anumit fel de carne, așa că multă vreme va mai trece până când turcii nu ne vor mai spune aferim! pentru miel nouă, ghiaurilor. Cât despre pelinul invocat în narațiune, firește că a fost doar o figură de stil, să nu deduceți că s-ar fi apucat vreun producător să recupereze această veche tradiție…

Articol preluat de pe vinul.ro, scris de MARIUS CRISTIAN